Și cum și-a dat seama că orice încercare ar fi făcut ar fi fost întotdeauna greșită, s-a gândit să se refugieze acolo unde se refugia în copilărie. Acolo unde singurii ei prieteni adevărați erau apusul, păsările, prezența blocurilor și Sunrise Avenue. Lacrimile nu-i erau de niciun folos, degeaba plângea și se chinuia, știa foarte bine că nimeni nu avea să o asculte plângând decât pereții camerei. Și s-a ridicat de pe pat, a ieșit din cameră desculță și a pășit afară din apartment îndreptându-se spre acoperișul blocului. După ce a închis ușa în urma ei, s-a apropiat de balustradă, și-a desfăcut brațele și a privit în sus cerul. Era de un purpuriu decolorat de razele sleite ale soarelui, iar pescărușii dansau deasupra ei zburând alandala ca celulele într-o mișcare browniană. Iar ea a început să danseze până când cerul a început să se aprindă, până când blocurile la rândul lor au privit-o, iar Sunrise Avenue, de teamă să n-o piardă încă odată, a îmbrățișat-o cu miresmele-i copilărești și cu vânturile calde de vară târzie. Lumina palidă a soarelui se reflecta puternic în ochii blocurilor ca un fel de refletoare accentuând dansul fetei care visa... Desprinsă de lumea asta blestemată, trăind deja în lumea ei, a început să vorbească cu păsările, să le mulțumească blocurilor și să asculte sfaturile vântului. Pletele-i rebele dansau precum flăcările focului de tabără, mișcările ei erau asemănate unei începătoare dornică să cunoscă mai multe din limbajul lumii. Asta era oare ce căuta ea?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu