When questions started to bother us.

Exact atunci când lumea îți e mai dragă și mai frumoasă, se întâmplă să te frământe întrebarea DE CE. Când totul în jurul tău nu mai e așa roz și capătă o nuanță asemănătoare cerului pe-nserate, când oamenii pe care îi cunoști de o viață își schimbă radical comportamentul și devin străini, când amintirile și memoriile tale devin hrana de zi cu zi a sufletului și când fotografiile vechi se transformă în lacrimi ale acestuia. Auzind pe cei din jurul tău spunând că ar da orice să fie dinnou copii, te fulgeră rapid gândul că asta ți-ai dori și tu. Da, toată lumea își dorește vremurile acelea când întrebarea DE CE nu era importantă, când zâmbeam tot timpul, când răsetele noastre erau medicametul celor triști și când alergam plini de energie în căutarea necunoscutului. În prezent trăim în atâtea lumi și lumile sunt atât de diferite încât câteodată facem confuzie între ele. Lumea trecutului, care poate fi pe de o parte o lume fericită și pe de altă parte, o lume tristă la care încă ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat dacă n-am fi făcut asta și am fi făcut asta, apoi, lumea prezentă în care fiecare clipă prin care trecem trebuie să o trăim la maxim și lumea viitorului, o lume plină de întrebări, mișcări anticipate, programate astfel încât să încercăm să nu greșim. Întrebările ne vin în minte mai ales când trecem prin situații noi și cărora nu le-am putut face față cu brio sau viceversa. Răspunsurile, totuși, vin. Cu o ușoară întârziere, dar vin și deseori ne creează o altă imagine asupra viitorului și a viitoarelor acțiuni. Răspunsurile de asemenea schimbă starea sufletească într-o secundă, pot schimba opinii despre anumite persoane, răspunsurile dor, dar în același timp fac bine.

Winter comes again.

Dacă unii dintre voi, cititorii, iubesc zăpada, iarna și știu că majoritatea sunt mari iubitori de așa ceva, trebuie să recunosc că îi invidiez. Aș vrea și eu câteodată să stau ore întregi afară fără să mi se facă prea frig sau să îngheț instantaneu. Un singur lucru îmi place când vine iarna : să stau în casă, lângă un șemineu, să aud cum trosnesc lemnele în el, să văd flacăra aceea cum se ridică din ce în ce mai mult și să privesc afară cum ninge. Acest simplu gest mă relaxează foarte mult și produce o atmosferă liniștitoare în care îți e mai mare dragul să stai. Plus, dacă ai cumva și o cana cu ciocolată caldă lângă tine, ești boier nu alta. Dar după un timp mă întristez într-o oarecare măsură când știu că voi fi nevoită să ies afară pe răcoarea aceea insuportabilă și să dau ochii cu peisajul acela neprietenos și orbitor. Aș vrea și eu să mă bulgăresc cu prietenii toaqtă ziua și să fac îngerași în zăpadă și seara să mă relaxez și mă încălzesc la un ceai fierbinte sau la o cafea cu lapte. Aș vrea să pot râde din suflet când iau parte la o luptă cu bulgări și când știu că mă nimerește un bulgăre în față și mă face să par Moș Crăciun varianta feminină. Dar imediat ce simt acele particule înghețate pe fața mea și mai înghețată, îmi vine să urc pe pereți și să fac ceva nebunesc. Cu toate acestea, încă pot zâmbi când știu că îi am alături pe prietnii mei, cel puțin așa mă mai pot încălzi cât de cât :]

Another me.

Dacă ar fi după mine, aș fi scris despre seară fiind partea mea preferată a zilei. Dar ceea ce m-a atras așa de mult spre subiectul acesta este un vis pe care l-am avut într-o noapte. A devenit foarte important pentru mine datorită peisajului care mi s-a imprimant în minte. Un peisaj ușor melancolic și totuși, atât de frumos nuanțat, plin de tente călduroase și imagini. Imaginile unor tablouri, imaginea unei camere pefecte și a unor raze prea puternice. Se făcea că dormeam într-un pat ușor îngust, iar în fața mea la același nivel cu patul era o fereastră gigantică acoperită de o draperie transparentă prinsă cu un șnur roșu în părți opuse. Camera mea avea pereții maronii, cu o nuanță de toamnă târzie și dungi verzi închise desenate perpendiculat pe toți pereții. Niște raze calde mi-au luminat chipul parcă oferindu-mi o senzație de siguranță ceea ce m-a făcut să deschid ochii și să mă ridic în șezut. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să observ strania întâmplare de a fi îmbrăcată într-o cămașă de noapte albă fără mâneci și de a rămâne uimită de culoarea lenjeriei patului. Cearșaful era crem cu o ușoară tentă trandafirie, perna era foarte pufoasă, iar plapuma era albă cu dungi portocalii și roșii. Am privit în jur, mai bine spus doar puțin în dreapta, spre fereastră și spre patul meu. Când am privit în dreapta m-a întristat nespus un tablou în care protagonistul era un băiețel blond cu ochii verzi, foarte strălucitori stând într-un morman de frunze colorate și cu o expresie foarte tristă pe față. Nu am văzut în viața mea niște ochi mai înduioșatori, mai apăsători și mai tânguitori. Pe moment mi-a dat o lacrimă, nu înțelegeam, ce aș fi căutat în locul acela care era total opus felului meu de a fi? Brusc, geamurile s-au dschis larg și un vânt răcoros de toamnă târzie a năvălit în cameră. Am deschis ochii larg și am privit afară, în lumina aceea orbitoare și involuntar, m-am ridicat de pe pat și am ieșit afară prin ferastră. Primul pas pe care l-am făcut, am simțit frigul pe care îl emanau frunzele ușor umede. Continuam să privesc înainte, era o liniște cumplită în care nu suportam să stau și deodată întreruptă de foșnetul sălbatic al vântului șuierând printre miile de frunze care zburau deasupra mea. Băiețetul blond era acolo în fața mea și plângea. Șiroaie de lacrimi îî curgeau pe față făcându-mă să lăcrimez la rândul meu involuntar. S-a apropiat de mine, m-a îmbrățișat și mi-a spus cu o voce atât de blândă și subțire de copil mic "Îmi pare rău...". Când lumina soarelui a șters tot acel peisaj fărcând ca toate lucrurile din jurul meu să dispară și când m-am trezit într-un vid infinit și alb mi-am dat seama că acest vis de care m-am atașat atât de tare îmi arăta o altă ființă, un alt eu. Un eu melancolic, trist, destinat unei vieți în culori melancolice. Acel băiețel care îmi era foarte familiar, era de fapt fratele meu, fratele pe care mi l-aș fi dorit, un tânăr plăpând cu obrajii ușor îmbujorați, cu ochii mai adânci ca abisul și cu păru-i blond strălucind în acea ploaie de raze. M-am trezit mai mult decât speriată, perna mea era ușor umezită de niște lacrimi care probabil și-au făcut apariția în timpul nopții iar afară totul era alb din cauza zăpezii și a razele soarelui care se reflacta în ea dându-mi un deja-vu dezolant...

Heroes.

Nimic nu se compară și nici nu se va compara vreodata cu umărul unui prieten adevărat. Aș vrea să dedic acest articol adevăraților mei prieteni care mi-au fost întotdeuna aproape, care m-au înțeles pe deplin, m-au ajutat la nevoie și cel mai important lucrul, m-au făcut să zâmbeasc. Pentru mine, cineva care mă face să zâmbesc e mai mult decât binevenit să intre în lumea mea. Mă simt foarte norocoasă pentru faptul că am întâlnit niște oameni speciali în viața mea, pe care pot conta întotdeauna și de a căror părere voi ține seama tot timpul. Aceste simple gesturi precum datul sfaturilor, înveselirea celor triști și ajutarea celor nevoiași fac parte din rutina prietenilor. După mine, pot acorda întotdeauna prietenilor titlul de îngeri, ei sunt cei care te călăuzesc în viață, ei îți arată întotdeauna parte mai frumoasă a lucrurilor fără să neglijeze, totuși, cele negative care pot foarte ușor influența comportamentul și psihicul tău. Dacă nu ar fi ei, nu ar exista Rai și dacă nu ar exista Rai, nu ar exista îngeri. Dar ei sunt pretutindeni înfățișați sub diferite forme. Un înger poate fi și cel de la care iei tu tema în pauze, poate nu e îngerul tău, dar cu siguranță e îngerul altcuiva. Un înger poate în schimb lua și forma câinelui din curtea ta, care te întâmpină ziua lătrând vesel și agitându-și coada în spate. Un înger poate să fie și vremea de afară, ca atunci când ai o față posomorâtă și primele raze de soare îți luminează și mângâie fața cu atinferile sale delicate și călduroase. Toți avem un înger dar trebuie să știm să-i găsim și să-i prețuim, pentru că dacă nu se va întâmpla așa, numai atunci când o să-i pierdem ne vom da seama cât de mult au însemnat pentru noi de fapt și cât de tare ne va afecta în viitor pierderea lor. Așa că sfatul meu, pentru toși cei care și-au pierdut câteva minute prețioase pentru a citi ceva ce nu are chiar foarte mare importanță, este să căutați cu atenție pe cei din jurul vostru, pe cei care vă vor binele, pe cei optimiști care sar în ajutorul vostru, toți cei pe care i-am descris, și nu numaia ceștia, sunt îngeri, v-o spun din proprie experiență.