Stau pe stradă și ascult frunzele. Deși e toamnă și vântul suflă cu o putere extraordinară, totul nu mai pare ca înainte. Îmi amintesc când ieșeam de la școală cu un chef și o poftă de joacă înflăcărată și stăteam în fața școlii privind în sus cerul observând în același timp abundența de frunze colorate. Zâmbetul mi se ștergea cu fiecare frunză care zbura rpin fața mea și cu fiecare pas al prietenilor mei care se duceau acasă. Decepția din sufletul meu nu putea fi măsurată și in acele momente, eram foarte supărată pe toamnă. O uram așa cum urăsc și ploile. Dar așa era atunci, acum nu mai urăsc toamna. De fapt, mi-a salvat viața, mi-a arătat o altă față a vieții mele, o față mai plăcută. M-am regăsit pe mine, sau cel puțin, o parte din mine. Și cum m-am așezat pe bordură, am privit în jurul meu. În spatele meu un bloc cu 4 etaje, în fața mea la fel, iar în dreapta mea altul și 999 de copaci în jurul meu și o ploaie de frunze. Am închis ochii ca să le pot asculta povștile. Și erau așa de multe, dar atât de interesante încât le-am ascultat pe toate. Era o liniște deplină, sau cel puțin părea liniște pentru mine pentru că foșnetul frunzelor ar putea fi destul de deranjant pentru alții. Apoi, involuntar, m-am întins pe trotuar în ciuda prafului și a mizeriei. Dar m-am relaxat așa de bine, încât chiar nu mi-a mai păsat. Și dacă mă îmbolnăveam ce era?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu