Stranger in a strange land.

La început, primul pas făcut este un pas spre necunoscut. Necunoscutul poate, în schimb, să fie mai familiar decât pare în realitate. Asta pentru că dacă te uiți atent în jur și observi cum tu semeni cu ceilalți, te inițiezi instantaneu într-o familie căreia îi aparții cu mult înainte să fi realizat. Dar noi obișnuim să ne ascundem, să ne ferim de văzul lumii, să nu ne recunoască nimeni, să trăim în lumea noastră și să fim străini de toți ceilalți. De aici a rezultat cuvântul ciudat. A fi ciudat nu înseamnă a te îndepărta de semenii tăi, ci a privi lumea dintr-o perspectivă diferită și să te implici total în ceea ce crezi. Ce afli mai târziu este că nu ești singurul care vezi lumea cu alți ochi, iar cei ca tine intră în lumea ta involuntar. Nu există reguli, nu există permisiuni. Acolo trebuie să fi tu însuți, numai așa poți deveni un străin în ochii lumii și așa e cel mai bine. Când lumea devine străină pentru tine și tu devii un străin pentru ea. Te afunzi într-un nonsens pe care doar tu și puțini îl mai înțeleg. Precum muzica, ești inițiat într-o lume a misterelor, a sunetelor care te transpun într-o lume accesibilă doar ție și celor care înțeleg muzica ca tine. Precum dragostea, când sentimentele se amestecă și-ți invadeaza toate simțurile, când fluturii din stomac nu-ți dau pace, cand toată energia aceea venită de nu știu unde te afectează psihic și fizic într-un mod ușor penibil. Precum prietenii pe care ți-i alegi în funcție de încredere, sinceritate și grija pe care ți-o poartă. Dacă nu ai fi tu, atunci cine?

What's a clock without the batteries?

Habar nu am de ce am pus titlul acela, probabil pentru că m-am inspirat dintr-o melodie, da, așa fac tot timpul. Eh, ce m-aș face eu fără muzică? Aș încerca să mă urc pe pereți dar momentan pe fruntea mea nu scrie matrix, de fapt, nu scrie nimic și sper că fruntea mea nu va fi scrisă niciodată. Nu știu de ce m-a atras așa mult subiectul ăsta, probabil simpla nevoie de a-mi scrie gândurile într-un mod ceva mai patetic : postatul, visul oricărui blogger. Nu că eu aș fi unul... Anyway, ideea este că de la o vreme sunt foarte atentă la felul în care trece timpul, la cum trecem noi prin el, ca să fiu mai exactă și din asta face parte, în același timp, destinul. Destinul care face ca toate întâmplările să-și urmeze cursurile cu un scop. Dacă la început eram atât de încăpățânată să nu recunosc asta, acum sunt obsedată de el, de destin. Nu vi s-a mai întâmplat să vă întrebați "De ce mi se întâmplă asta acum?" sau "De ce a intervenit asta exact când făceam ceva important?" sau " Vai ce bine că a apărut cutare în momentul potrivit!". Da știu, pare penibil, sau poate nu, dar mereu stau și mă întreb "Chiar trebuia să se întâmple asta? De ce acum și nu mai devreme, de ce azi și nu mâine, de ce el și nu altul?". Mă rog, mii se întrebări care nu-mi dau pace și m-am cam săturat. Nu că aș putea face ceva împotrivă, dar să stai și să gândești despre ceva care nu are logică nu prea ajută. Mie îmi dă dureri de cap, durerile de cap mă obosesc, oboseala la rândul ei mă obosește și mai tare, iar în cele din urmă, devin pesimistă. Bine, doar în anumite cazuri. Și de asemenea, întrebarea care mă vânează peste tot ar fi "De ce eu?"

A photograph of you and I

Știi ce vreau? Vreau să-mi șoptești ceva la ureche, să-mi spui orice! Și mai vreau să mă joc cu părul tău și să fiu un copil. Vreau să fiu un copil pe lângă tine, să mă răsfeți cu îmbrățisările tale și cu vorbele dulci pe care mi le spui. Vreau să mă ții strâns de mână, să știu că vei fi întotdeauna acolo pentru mine la fel cum am să fiu la rândul meu pentru tine. Vreau să ne jucăm și să râdem așa de bine încât să obosim și să dormim împreună sub cerul liber. Vreau să fim romantici și să ne distrăm în același timp. Vreau să primesc și să dau afecțiune. Vreau să ne plimbăm pe malul mării seara și dimineața să ne stropim în valuri. Vreau să stăm unul în brațele celuilalt la un foc de tabără și să adormi în brațele mele și viceversa. Vreau să știu că mă iubești la fel de mult cât te iubesc și eu. Vreau să simt acei fluturi în stomac tot timpul când te văd și vreau să te deranjeze și pe tine. Vreau să stăm tot timpul de vorbă și să epuizăm toate subiectele din lume (deși sunt sigură că asta nu se va întâmpla niciodată). Vreau să mă privești în ochi tot timpul și să-mi zâmbești, zâmbetul tău mă va binedispune întotdeauna. Dacă ne certăm, vreau să ne împăcăm foarte repede. Vreau să fii întotdeauna sincer cu mine așa cum voi fi și eu cu tine. Vreau să fii flacără care îmi ține de cald. Vreau să mă simt bine și în siguranță în brațele tale mai mult decât în oricare alt loc de pe planetă. Vreau ca sărutările tale să fie mai dulci ca mierea, mai romantice ca trandafirii și mai plăcute ca zilele cu soare. Vreau ca atingerile tale să mă transpună într-o lume fantastică în care trăim numai noi doi. Vreau să mă gândesc la tine în fiecare zi și vreau să te gândești și tu la mine. Vreau ca tot ce am scris aici să nu fie doar fantezie, vreau să fie fantezia mea și-a ta...

Our new world.

Nisipul pe care-l simt sub presiunea ușoară a brețelor mele parcă ar vrea să mă înghită cu totul și să mă teleporteze într-o lume necunoscută mie. Dar nu cedez, mă lupt să ajung la mal. Acolo unde drumul se termină pentru unii, pentru mine înseamnă doar începutul. Simt că nu pot să respir, ceva mă blochează de aceea trebuie să ajung acolo cât mai repede, dar nu știu unde exact. Simt că sunt împinsă de o forță invizibilă spre locul unde ar trebui să mă aflu. E ca un semn venit de la destin, așa cum destinul a făcut să mă trezesc pe plajă când ar fi trebuit să fiu acasă. Și merg în patru labe pe nisipul atât de rece și stingher, până când degetele mele simt un alt soi de nisip, unul mai umed și mai primitor și imediat primul val. Primul val care îmi umezește mâinile și genunchii. Mă opresc, mă așez în șezut și privesc spre orizontul infinit. Marea pare că nu se mai termină în veci și în pururi și mă hipnotizează cu fiecare clipire și parcă mă adoarme. Mă ridic în picioare și ciudat simt vântul sălbatic al mării trimindu-și mesagerii pentru a mă informa cu privire spre locul pe care îl voi străbate nu doar cu privirea. Primul pas pe care îl fac deja mă pune în contact cu lumea aceea total necunoscută și totuși atât de familiară. Și încă unul și încă unul până când marea mă înghite cu totul. Deschid ochii și mă uit în sus. Razele soarelui încearcă să străpungă bariera mării, dar nu reușește. Mă uit în jos, nu văd nimic, doar o abundență de culori și de vietăți care îmi fac cu mâna. Și mă îndrept spre ei, spre acel loc care îmi surâde cu fiecare centimetru pe care-l parcurg înotând. Și cum am pășit în lumea aceea, cum totul pare altfel față de cum l-am văzut de sus, e diferit, e locul meu. Lumini, voci, muzică și cei ca mine. Cei care au înțeles că sus nu mai e loc pentru noi. Apoi o chestie de care mi-am dat seama după puțin timp de când m-am lăsat cuprinsă de brațele mării, am reușit să respir, respiram sub apă și nu-mi era frică. Am reușit să mă regăsesc, după atâțea ani în care m-am căutat și i-am căutat și pe cei ca mine, am învins. Locul meu era pe fundul oceanului, înconjurată de ei, de mișcările lor, de sunetul muzicii de acolo, de dansul delfinilor și de tandrețe. Ceea ce nu înseamnă ură, înseamnă mai mult decât dragoste, înseamnă iubire, iubire nu față doar de o singură persoană, ci față de toți cei de-acolo. Și cel mai înteresant lucru, puteam merge, puteam pluti și puteam înota în voie. Mi-am întins brațele și m-am lăsat purtată de aceea senzație pe care nu pot exprima în cuvinte nici dacă aș încerca. Și toți făceam așa și dansam și priveam în sus cerul ondulându-se și razele soarelui încălzindu-ne. Pluteam și zburam în același timp, mă simțeam...perfect...

Evenings on Sunrise Avenue.

Și cum și-a dat seama că orice încercare ar fi făcut ar fi fost întotdeauna greșită, s-a gândit să se refugieze acolo unde se refugia în copilărie. Acolo unde singurii ei prieteni adevărați erau apusul, păsările, prezența blocurilor și Sunrise Avenue. Lacrimile nu-i erau de niciun folos, degeaba plângea și se chinuia, știa foarte bine că nimeni nu avea să o asculte plângând decât pereții camerei. Și s-a ridicat de pe pat, a ieșit din cameră desculță și a pășit afară din apartment îndreptându-se spre acoperișul blocului. După ce a închis ușa în urma ei, s-a apropiat de balustradă, și-a desfăcut brațele și a privit în sus cerul. Era de un purpuriu decolorat de razele sleite ale soarelui, iar pescărușii dansau deasupra ei zburând alandala ca celulele într-o mișcare browniană. Iar ea a început să danseze până când cerul a început să se aprindă, până când blocurile la rândul lor au privit-o, iar Sunrise Avenue, de teamă să n-o piardă încă odată, a îmbrățișat-o cu miresmele-i copilărești și cu vânturile calde de vară târzie. Lumina palidă a soarelui se reflecta puternic în ochii blocurilor ca un fel de refletoare accentuând dansul fetei care visa... Desprinsă de lumea asta blestemată, trăind deja în lumea ei, a început să vorbească cu păsările, să le mulțumească blocurilor și să asculte sfaturile vântului. Pletele-i rebele dansau precum flăcările focului de tabără, mișcările ei erau asemănate unei începătoare dornică să cunoscă mai multe din limbajul lumii. Asta era oare ce căuta ea?