Nisipul pe care-l simt sub presiunea ușoară a brețelor mele parcă ar vrea să mă înghită cu totul și să mă teleporteze într-o lume necunoscută mie. Dar nu cedez, mă lupt să ajung la mal. Acolo unde drumul se termină pentru unii, pentru mine înseamnă doar începutul. Simt că nu pot să respir, ceva mă blochează de aceea trebuie să ajung acolo cât mai repede, dar nu știu unde exact. Simt că sunt împinsă de o forță invizibilă spre locul unde ar trebui să mă aflu. E ca un semn venit de la destin, așa cum destinul a făcut să mă trezesc pe plajă când ar fi trebuit să fiu acasă. Și merg în patru labe pe nisipul atât de rece și stingher, până când degetele mele simt un alt soi de nisip, unul mai umed și mai primitor și imediat primul val. Primul val care îmi umezește mâinile și genunchii. Mă opresc, mă așez în șezut și privesc spre orizontul infinit. Marea pare că nu se mai termină în veci și în pururi și mă hipnotizează cu fiecare clipire și parcă mă adoarme. Mă ridic în picioare și ciudat simt vântul sălbatic al mării trimindu-și mesagerii pentru a mă informa cu privire spre locul pe care îl voi străbate nu doar cu privirea. Primul pas pe care îl fac deja mă pune în contact cu lumea aceea total necunoscută și totuși atât de familiară. Și încă unul și încă unul până când marea mă înghite cu totul. Deschid ochii și mă uit în sus. Razele soarelui încearcă să străpungă bariera mării, dar nu reușește. Mă uit în jos, nu văd nimic, doar o abundență de culori și de vietăți care îmi fac cu mâna. Și mă îndrept spre ei, spre acel loc care îmi surâde cu fiecare centimetru pe care-l parcurg înotând. Și cum am pășit în lumea aceea, cum totul pare altfel față de cum l-am văzut de sus, e diferit, e locul meu. Lumini, voci, muzică și cei ca mine. Cei care au înțeles că sus nu mai e loc pentru noi. Apoi o chestie de care mi-am dat seama după puțin timp de când m-am lăsat cuprinsă de brațele mării, am reușit să respir, respiram sub apă și nu-mi era frică. Am reușit să mă regăsesc, după atâțea ani în care m-am căutat și i-am căutat și pe cei ca mine, am învins. Locul meu era pe fundul oceanului, înconjurată de ei, de mișcările lor, de sunetul muzicii de acolo, de dansul delfinilor și de tandrețe. Ceea ce nu înseamnă ură, înseamnă mai mult decât dragoste, înseamnă iubire, iubire nu față doar de o singură persoană, ci față de toți cei de-acolo. Și cel mai înteresant lucru, puteam merge, puteam pluti și puteam înota în voie. Mi-am întins brațele și m-am lăsat purtată de aceea senzație pe care nu pot exprima în cuvinte nici dacă aș încerca. Și toți făceam așa și dansam și priveam în sus cerul ondulându-se și razele soarelui încălzindu-ne. Pluteam și zburam în același timp, mă simțeam...perfect...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu