Her dream.

Visul ei nu era ca al oricărei fete. Nu visa la băiatul perfect, nu visa să zboare, nu visa să fie cea mai frumoasă din liceu și nu visa să devină cunoscută în toată lumea. Visul ei era unic, simplu și totuși atât de puternic. Visul ei se zbătea între realitate și ficțiune. Un vis pe care îl păstra numai pentru ea, nu îl putea împărtăși nimănui. Credea atât de tare în el, în puterea lui și în împlinirea sa... Dar era așa de departe de împlinire, era atât de greu și deși fiecare persoană pe care o întâlnea, îi oferea ceva din visul ei, tot nu era de ajuns. Vroia să vadă așa pe toată lumea fără a cere ceva în schimb. Vroia, își dorea și visa. Cum stătea ea și privea Turnul Eiffel de pe acoperișul blocului unde locuia ea, se gândea oare, cât va mai dura până se realiza visul ei și dacă nu cumva va mai fi necesară încă o generație. Era atât de greu, fiecare cu problemele lui, cu supărările lui, dar continua să o facă. Atâta timp când ei erau fericiți și ea putea să zâmbească. Vremea era de partea ei, soarele îi zâmbea deasupra capului ei acoperit de o pălărioară de paie legat cu o fundă de catifea neagră, iar cerul era de o culoare miozotică nemaiîntâlnită. Și ea zâmbea și ochii ei străluceau mai ceva ca giuvaerele și visa, visa departe... Își dorea ca oamenii să zâmbească exact ca ea, să fie fericiți ca ea și ea ca ei. Știa că într-o zi se va împlini și că într-o zi toți vom zâmbi în același timp. Privea în jos, iar lumea atât de agitată și tensionată era prea oarbă pentru a o vedea. Și degeaba s-a ridicat ea în picioare, nimeni n-o putea vedea. Dar ea nu s-a supărat, s-a așezat la loc și a continuat să privească înainte. Și visa...