Dacă ar fi după mine, aș fi scris despre seară fiind partea mea preferată a zilei. Dar ceea ce m-a atras așa de mult spre subiectul acesta este un vis pe care l-am avut într-o noapte. A devenit foarte important pentru mine datorită peisajului care mi s-a imprimant în minte. Un peisaj ușor melancolic și totuși, atât de frumos nuanțat, plin de tente călduroase și imagini. Imaginile unor tablouri, imaginea unei camere pefecte și a unor raze prea puternice. Se făcea că dormeam într-un pat ușor îngust, iar în fața mea la același nivel cu patul era o fereastră gigantică acoperită de o draperie transparentă prinsă cu un șnur roșu în părți opuse. Camera mea avea pereții maronii, cu o nuanță de toamnă târzie și dungi verzi închise desenate perpendiculat pe toți pereții. Niște raze calde mi-au luminat chipul parcă oferindu-mi o senzație de siguranță ceea ce m-a făcut să deschid ochii și să mă ridic în șezut. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să observ strania întâmplare de a fi îmbrăcată într-o cămașă de noapte albă fără mâneci și de a rămâne uimită de culoarea lenjeriei patului. Cearșaful era crem cu o ușoară tentă trandafirie, perna era foarte pufoasă, iar plapuma era albă cu dungi portocalii și roșii. Am privit în jur, mai bine spus doar puțin în dreapta, spre fereastră și spre patul meu. Când am privit în dreapta m-a întristat nespus un tablou în care protagonistul era un băiețel blond cu ochii verzi, foarte strălucitori stând într-un morman de frunze colorate și cu o expresie foarte tristă pe față. Nu am văzut în viața mea niște ochi mai înduioșatori, mai apăsători și mai tânguitori. Pe moment mi-a dat o lacrimă, nu înțelegeam, ce aș fi căutat în locul acela care era total opus felului meu de a fi? Brusc, geamurile s-au dschis larg și un vânt răcoros de toamnă târzie a năvălit în cameră. Am deschis ochii larg și am privit afară, în lumina aceea orbitoare și involuntar, m-am ridicat de pe pat și am ieșit afară prin ferastră. Primul pas pe care l-am făcut, am simțit frigul pe care îl emanau frunzele ușor umede. Continuam să privesc înainte, era o liniște cumplită în care nu suportam să stau și deodată întreruptă de foșnetul sălbatic al vântului șuierând printre miile de frunze care zburau deasupra mea. Băiețetul blond era acolo în fața mea și plângea. Șiroaie de lacrimi îî curgeau pe față făcându-mă să lăcrimez la rândul meu involuntar. S-a apropiat de mine, m-a îmbrățișat și mi-a spus cu o voce atât de blândă și subțire de copil mic "Îmi pare rău...". Când lumina soarelui a șters tot acel peisaj fărcând ca toate lucrurile din jurul meu să dispară și când m-am trezit într-un vid infinit și alb mi-am dat seama că acest vis de care m-am atașat atât de tare îmi arăta o altă ființă, un alt eu. Un eu melancolic, trist, destinat unei vieți în culori melancolice. Acel băiețel care îmi era foarte familiar, era de fapt fratele meu, fratele pe care mi l-aș fi dorit, un tânăr plăpând cu obrajii ușor îmbujorați, cu ochii mai adânci ca abisul și cu păru-i blond strălucind în acea ploaie de raze. M-am trezit mai mult decât speriată, perna mea era ușor umezită de niște lacrimi care probabil și-au făcut apariția în timpul nopții iar afară totul era alb din cauza zăpezii și a razele soarelui care se reflacta în ea dându-mi un deja-vu dezolant...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu