Dacă stai întins pe iarba și te uiți în sus spre cer, de ce ai mereu senzația că totul din jurul tău dispare? De ce simți o ușoară decepție în suflet ca și când ai rămas singur pentru totdeauna? Și instinctiv, ca o forță supranaturală, ridici mâna spre cer și observi diferite forme pe care parcă ai vrea să le atingi, dar sunt atât de sus, iar vântul bate așa de tare încât dispar cu fiecare secundă, cu fiecare clipire, cu fiecare răsuflare apăsătoare. E atât de nedrept...De ce trebuie să fie atât de sus, atât de rapizi și atât de goi? De ce nu pot avea suflet? De ce nu pot vorbi? De ce naiba îmi pun întrebări tâmpite, fără logică și absolut iraționale?...Pur și simplu, pentru că pot și pentru că îmi place să mă gândesc la chestii ireale. Nu vezi în fiecare zi o broască țestoasă pe cer, sau un liliac, sau un telescop gigantic, o balenă care zâmbește sau un demon cu o coasă în mână. Da, ireal și totuși atât de real. Imaginația nu are limite atâta timp cât stai și privești norii fără să schițezi vreo expresie sau faci vreo mișcare bruscă, totul se întâmplă în slow motion, exact ca atunci când încerci să realizezi un lucru, să atingi un record personal sau să petreci un moment cu o persoană foarte dragă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu